L-am vizitat cu ocazia mult doritei incursiuni în Fascinanta Patagonia, relatată în a 3-a mea carte „Dor de munte”. Doar o jumătate de zi la ducere și două zile la întoarcere, dar suficente pentru a simți atmosfera de mare oraș european. Are supranumele de mai sus, deși marea majoritate a locuitorilor săi au în primul rând origine spaniolă și în al doilea rând italiană. Așadar, tot latini cum sunt și francezii. Dar orașul are aspectul de Paris, prin arhitectură, bulevarde, străzi, piețe, biserici, prin toată atmosfera. De unde am coborât din autobuzul ce ne-a adus de la aeroport în oraș, am mers pe jos spre cazarea reținută din vreme la un hostel, să scăpăm de rucsacii mari. Întâmplător, am traversat „inima” superbei capitale argentiniene: Avenida 9 Julio. Care ne-a amintit de celebrul bulevard Champs-Élysées din Paris, dar care e „și mai și”. E numit așa în onoarea Declarației de Independență a Argentinei, promulgată la 9 iulie 1816. Imensul bulevard are 22 benzi de circulație + trei scuaruri pietonale cu copaci și bănci printre benzile mașinilor și autobuzelor (sunt patru benzi rezervate exclusiv pentru sistemul Metrobus). Nu-l poți traversa dintr-o dată pe verde, eventual doar în fugă! Ți se aprinde semaforul roșu pe la mijloc. Ocazie să mai stai și să te miri de dimensiunile acestui „Amazon auto”. Se întinde pe aproximativ trei kilometri prin inima orașului. Este considerată cea mai largă arteră din lume, având 140 de metri, deci dublu față de 70 m cât are în lățime Champs-Élysées. „Este frecvent folosită pentru evenimente artistice, sportive, culturale și politice majore. Avenida 9 de Julio leagă Plaza Constitución (sud) de Avenida del Libertador (nord). La ambele capete, continuă ca autostrăzi. Parcurgerea întregului bulevard pe jos necesită răbdare: timp pentru a te bucura de micile sale piețe cu o varietate de copaci, printre care se remarcă înalții arbori Tipa, arborii Palo borracho și Jacaranda, arborele emblematic al orașului”. De oriunde de pe acest bulevard se vede un alt simbol al Capitalei și Argentinei: Obelisco de Buenos Aires, aflat pe la mijlocul bulevardului, în Plaza de la República, la intersecția dintre bulevardele Corrientes și 9 de Julio. „Este un monument istoric național și o icoană a orașului Buenos Aires, ridicat în 1936 pentru a aniversa patru sute de ani de la fondarea orașului. Este un monument care celebrează locul unde a fost arborat pentru prima dată steagul național în Buenos Aires în 1812. Are o înălțime de 67 de metri și este realizat din beton armat și placat cu marmură albă. E dotat cu paratrăsnet, cu fire ascunse în „trupul” său. Adesea iluminat noaptea cu tehnologie LED eficientă energetic”. Ne-am mai plimbat puțin singuri prin oraș după ce ne-am cazat. Hostelul nu era elegant și nici foarte curat, dar era ieftin și se afla în zonă centrală. Însă nu ne-a plăcut „fauna umană” care mișuna pe acolo. Așa că am căutat și găsit pentru cele două zile de după întoarcerea din Patagonia o altă cazare, mai civilizată. Am rezervat o cameră cu preț moderat într-un hotel aflat tot în zonă centrală, pe care am și văzut-o în acea după-masă. Din fericire, la prima cazare ne-am întors din oraș doar seara, iar dimineața devreme, un taxi ne-a dus la aeroportul de unde urma să zburăm spre orașul El Calafate din Patagonia. La revenirea în Buenos Aires, am hoinărit singuri prin oraș, să vedem cât mai multe „obiective” din acel „top 10” oferit de internet pentru orașul dorit a-l vizita, știute din documentația făcută acasă, iar acum conduși spre ele de track-ul și harta din telefon. Dar am participat și la două tururi ghidate de câte 2-3 ore, din care am deslușit ce s-a întâmplat cu țara asta în ultimii 200 de ani. Are o istorie captivantă, dar și tragică, cum aflasem în zilele anterioare şi în Bariloche din nordul Patagoniei. Nu știam multe despre femei ucise (și aruncate din avioane în ocean!) și copii mici dispăruți în perioada dictaturii militare, dați spre înfiere și creștere unor familii de ofițeri. Psihologii au avut „material de studiu” când sute sau mii de adulți de 30-40 de ani au aflat că cei care îi crescuseră nu erau părinții lor biologici! Și am găsit unele similitudini cu istoria modernă și contemporană a României. Excelent pus la punct transportul în comun, folosit de noi pentru destinații mai depărtate de centru. Destul de curat, dar nu foarte, nu ca în Chile; rigolele pline de mucuri de țigară, cum remarcasem cândva și în Paris. Am mers desigur mult pe jos, dar și cu autobuze și cu metroul. Am văzut mai toate obiectivele lor cele mai lăudate: Avenida 9 Julio și Obeliscul, despre care am scris mai sus; Casa Rosada, Palatul Senatului, Catedrala, Plaza și Avenida del Mayo. Casa Rosada este sediul Președintelui Argentinei, al puterii executive, deci al Șefului Consiliului de Miniștri și al diferiților lor secretari. Găzduiește Muzeul Casei Guvernului, cu obiecte legate de președinții țării. În 1942, a fost declarată Monument Istoric. E numită așa după culoarea sa caracteristică – rozul. Este considerată una dintre cele mai emblematice clădiri din Buenos Aires. Aici și-a trăit zbuciumata, dar scurta sa viață Evita Perón, prima soție a președintelui Juan Perón, care a fost foarte iubită de popor. Să facem o scurtă incursiune în istorie: „Din 1943, când îndeplinea funcția de ministru al muncii în guvernul juntei militare, Perón intenționa să efectueze o revoluție „de sus în jos” a sistemului, pentru a îmbunătăți soarta țăranilor și a muncitorilor. Elita aflată la putere l-a arestat. Atunci, actrița Eva Duarte care provenea dintro familie săracă a mobilizat grupurile de muncitori și de soldați loiali lui Perón. Prin urmare, acesta a fost pus în libertate după numai 14 zile. Suporterilor săi, adunați în Plaza de Mayo, le-a promis să devină președinte al Argentinei, ceea ce a reușit la alegerile din 1946. Dar înainte de aceasta s-a căsătorit în aplauzele mulțimii cu Eva Duarte, numită Evita”. Așa cum nu ne-am mirat că am văzut și noi acum dovezi (de exemplu, postere uriașe) ale marii popularități de care s-a bucurat și încă se bucură Evita. Despre ea ne-au vorbit cu multă căldură ghizii celor două tururi, una se încheiase chiar la mausoleul ei, nu mai măreț ca cele vecine, din celebrul cimitir Recoleta. „În anii care au urmat, Evita a fost foarte activă politic: în sala sa de audiențe din Casa Rosada primea cetățenii și se ocupa de problemele lor mici și mari. Deși fusese ales în mod democratic, Juan Perón a condus ca un dictator. Datorită sprijinului soției, el a câștigat și alegerile din 1951”. Plaza del Mayo este frumoasa și iubita piață situată în fața Casei Rosada, creată în 1884 ca urmare a unirii altor două piețe mai mici care erau separate de o clădire. Piața este numită după revoluția argentiniană, care a început pe 25 mai 1810. Plaza de Mayo este cea mai veche piață publică din Buenos Aires și a fost scena multora dintre cele mai importante evenimente din istoria orașului, de la a doua fondare a orașului în 1580, trecând prin revoluția independenței, până la demonstrații politice mai recente. În jurul pieței se află mai multe clădiri importante: Casa Rosada, Cabildo – o clădire care de-a lungul timpului a avut mai multe destinații, inclusiv închisoare -, Catedrala Metropolitană, unde Papa Francisc a oficiat slujbe timp de 20 de ani, Banca Națională. Pe lângă faptul că a fost locul revoluției din mai, piața a fost și locul primului miting politic al Argentinei în 1890. De atunci, a rămas punctul central al adunărilor publice, fie în sprijinul, fie pentru a protesta împotriva guvernelor succesive, o tradiție care a atins apogeul odată cu mulțimile care au venit să o audă pe Eva „Evita” Perón vorbind de la balconul Casei Rosada la sfârșitul anilor 1940. Poate unii nu știți sau ați aflat „doar ceva” despre „Dictatura militară din Argentina care a durat din 1976 până în 1983, o perioadă marcată de represiune extremă, cunoscută sub numele de Guerra sucia (Războiul murdar). Principalele ținte ale regimului au fost reprezentate de gherilele comuniste și simpatizanții acestora, dar i-au căzut victime și alte persoane suspectate ca având vederi de stânga, precum gherileri peroniști, studenți, activiști sindicali, militanți politici, scriitori, ziariști, artiști și alți civili În acest timp, regimul militar a fost responsabil pentru răpirea, torturarea și uciderea a mii de oponenți politici, un număr estimat între 9.000 și 30.000 de persoane cunoscute ca „desaparecidos” (dispăruți). Dictatura s-a încheiat după Războiul Malvinelor, iar ulterior liderii regimului au fost condamnați pentru crimele comise”. În străinătate, „a explodat” problema grație numărului mare de ziariști prezenți la Campionatul Mondial de Fotbal din 1978 care a avut loc în Argentina. Până atunci erau mai mult zvonuri sau „știri exagerate”.
Madres de la Plaza de Mayo (Mamele din Plaza de Mayo) a fost o mişcare fondată în aprilie-mai 1977 de Azucena Villaflor şi de alte câteva femei, care au început să se întâlnească în piață, demonstrând pașnic, pentru a atrage atenția despre copiii lor dispăruți în timpul dictaturii militare de atunci din Argentina. Purtând pe cap, ca semn de recunoaştere, baticuri albe, ele „se plimbau” în grupuri de 2-3 persoane (grupurile mai mari erau interzise) în jurul Piramidei de Mayo în fiecare joi la ora 15:30. Detalii cutremurătoare despre sfârşitul tragic al acestei mame disperate şi al altor mii de oponenţi ai juntei le-am aflat şi la faţa locului de la ghidul local, dar mai ales de pe internet.
Obeliscul din Plaza de Mayo este cel mai vechi monument național din orașul Buenos Aires. Construcția sa a fost ordonată în 1811 de Primera Junta, pentru a sărbători prima aniversare a Revoluției din Mai. A fost renovat în 1856. Avenida del Mayo este un bulevard important din Buenos Aires, numit în onoarea Revoluției din Mai din 1810, care a dus la independența Argentinei. Se întinde de la Plaza de Mayo până la Palatul Parlamentului, fiind o arteră principală pentru manifestații și sărbători naționale. (Dar cam așa ceva am găsit și despre Avenida 9 Julio!) Este remarcabilă pentru arhitectura sa europeană, cu stiluri precum art nouveau, neoclasic și eclectism, și găzduiește clădiri istorice și cafenele celebre. „Avenida de Mayo a fost locul primelor stații de metrou din Buenos Aires; deschise în 1913, acestea au fost primele din afara Statelor Unite sau a Europei. Bulevardul în sine a suferit singura sa modificare semnificativă în 1937, când un bloc a fost demolat pentru a face loc perpendicularului Avenida 9 de Julio”
Palatul Parlamentului – Palacio del Congreso Nacion Argentina – este o clădire frumoasă, cu aspect european, aflată în piața cu același nume, unde se adună zilnic la ora 10 turiștii dornici a participa la acele tururi ghidate despre care am scris mai înainte. Am fost în cimitirul Recoleta care arată ca un muzeu în aer liber, aproape toate mormintele sunt mausolee-opere de artă, multe trecute în patrimoniu. Ghidul ne-a dus la mausoleul Evitei Peron, decedată de cancer la 32 de ani. „Din motive politice, trupul Evei Peron este transportat sub nume fals și depus într-un cimitir din Milano, unde va sta timp de 15 ani. Este deshumată în 1973 și readusă în țară”. Ghidul ne-a spus că s-a făcut asta de teama marilor busculade ce s-ar fi produs de mulțimile care o adorau. Ne-am plimbat pe Caminitto din cartierul Boca de lângă vechiul port, unde există în fiecare zi o atmosferă de festival. Toate casele au fațadele pictate în culori foarte vii și unde se spune că e leagănul tangoului. Dar noi am văzut și filmat tango dansat în aer liber în Piațeta Dorego. Am fost și în Grădina Botanică și în Grădina Japoneză – mici, dar curate, îngrijite, vizitate. Vă scrisesem de timpul petrecut în alte capitale renumite: nouă zile în Paris, patru în Roma. Aici doar două și jumătate. Dar în care ne-am încărcat sufletele flămânde nu doar de frumusețea muntelui, ci și de frumos creat de minte și mână umană.
Amintisem mai sus de orașul Bariloche. Vă spunem câte ceva și despre el. În acel continent, distanțele fiind enorme, am călătorit cu avionul din orașul El Calafate, cel mai apropiat de mult doritele torres (Torres del Paine, Fitz Roy, Cerro Tore) spre Bariloche. De unde am făcut un circuit de patru zile prin munții din Parcul Național Nahuel Huapi – ultimul din vacanța noastră. Este un fel de Retezat, mai puțin verde, dar sălbatic, cu multe lacuri alpine, dar și cu imense lacuri pitorești la poale. În acest masiv montan (unde iarna se află cea mai mare stațiune de schi din America de Sud!) ne-am decis să mergem din cabană în cabană, căci nu mai erau aglomerate ca în ”full season”, să ușurăm șoldurile, picioarele, umerii care își făcuseră deja cu conștiinciozitate datoria. Bariloche – capitala provinciei Rio Negro -, un oraș nu prea mare, în 2010 avea 108.250 locuitori! Are trotuare doar în centru – în rest nu și sunt multe străzi neasfaltate. Dar centrul acestui oraș-stațiune turistică e foarte fain, peste câteva decenii va fi așa cum merită superba zonă unde se află. Piața Centro Civico e dominată de statuia generalului Julio Argentino Roca, fost președinte al Argentinei. „Zona este centrul diverselor activități, cum ar fi cele de comemorare a prizonierilor politici „peroniști” dispăruți. Pavimentul e acoperit de graffiti de protest sau baticuri albe pictate pe jos în fiecare 24 martie de activiști pentru drepturile omului și organizații sociale”. Când am fost noi, pe asfaltul pieții printre baticuri și graffiti erau scrise sute de nume și date de naștere ale unor copii dispăruți în timpul dictaturii militare. Acele baticuri, desenate pe asfalt, aminteau de baticurile albe folosite ca semn de recunoaștere de către mamele și bunicile care protestau pașnic în Plaza de Mayo din capitală, dar și în alte orașe. În Bariloche ne-a impresionat combinația „munte-mare” (multe lacuri impresionante) și numeroasele magazine cu ciocolată artizanală și un „supermercado” doar cu ciocolate! Lângă Bariloche, în zona muntelui Cerro Catedral – Alta Patagonia – se află (iarna) o importantă și populară zonă de schi din America de Sud. În Bariloche și împrejurimi se stabiliseră încă din perioada interbelică un număr mare de europeni de limbă germană. Există chiar un „cartier” numit „Colonia Suisa”, în care te simți în Elveția! Iar istoricii spun că în zonă s-au refugiat în 1945 mulți naziști: „Au existat trei valuri de imigrație germană, culminând cu ultimul, valul nazist. Unul a fost Erik Priebke, care a trăit 50 de ani în Argentina (și arestat ca și Adolf Eichmann). În 1996, a fost condamnat pentru crime de război în Italia, responsabil pentru masacrul din Ardeatine de la Roma, din 24 martie 1944, în care 335 de civili italieni au fost omorâți ca represalii pentru un atac al partizanilor care au ucis 33 de militari din Regimentul de Poliție SS”. Vă relatăm și astfel de scurte date istorice, deoarece nu ne interesează doar geografia locurilor. În acea superbă vacanță din 2019, nu doar am mărșăluit pe poteci de munte din Patagonia, ci am vizitat și admirat și interesante orașe și orășele. Dar despre unele am aflat și istorii triste
