Motto: Roma nu are pereche. Niciun alt oraş nu poate egala bogăţiile arhitectonice, artistice şi istorice şi niciun alt oraş nu poate să ofere plimbări în asemenea locuri care îţi taie respiraţia… Tim Jepson – „Italia” în colecţia ”National Geografic Traveler”.
Acum suntem pasionați călători prin munți. Dar în anii adolescenţei, călătoream imaginar mai ales prin zone polare, prin jungle africane, amazoniene şi prin renumite oraşe ale lumii. Poate și din cauză că, în vremea când veteranii de azi eram adolescenți, nu apăruseră cărți captivante scrise de alpiniști. Aflaserăm și că Badea Cârțan a mers în iarna 1896 pe jos până la Roma, în 45 de zile, şi a depus un săculeţ de ţărână din Ţara Făgăraşului la baza coloanei „taicăi” Traian, unde a şi dormit în prima noapte. Așa că speram să hoinărim cândva şi noi aievea prin Cetatea Eternă, prin care a hoinărit ciobanul despre care în zilele următoare în ziarele Romei s-a scris: „Un dac a coborât de pe columna lui Traian”! Acest vis ni l-am împlinit în mini-vacanţa de patru zile, continuare a celei tot de patru zile petrecută în zilele de Paşte pe munţi şi prin sate maramureşene. În dimineaţa de marţi, 22 aprilie 2014, am aterizat pe aeroportul Ciampino din Roma. Ne reţinusem din vreme cazare la o modestă pensiune unde întâmplător administrator era românca Valeria, aflată de 24 ani acolo, bucuroasă să mai vorbească româneşte. Doar patru zile la Roma?! Puţin desigur, prin Paris hoinăriserăm nouă. Dar avioanele companiei Wizzair plecau din Cluj spre Roma doar în zile de marţi şi din Roma spre Cluj doar în zile de sâmbătă. Spre mirarea multora, noi am părăsit Roma chiar în preziua marelui eveniment religios: sanctificarea foştilor papi Ioan Paul al II-lea şi Ioan al XXIII-lea! Doar patru zile, dar mult mai mult decât niciuna. Şi au fost mai mult decât zile-lumină, reveneam la pensiune doar noaptea. Şi tot patru zile, dar tot „pline”, hoinărise în 2008 prin Roma colega Alexandra din Bucureşti. Incitanta relatare a Alexandrei, citită de noi cu mult interes şi cu multă plăcere, a fost încă un impuls pentru a nu mai amâna întâlnirea cu fascinanta „Citta Eterna”.
Ştiam „din start” că nu vom reuşi să vedem tot ce ne doream. Ştiam, mai ales, că nu vom vedea muzee. Aşa ne gândiserăm să procedăm şi cu Roma, căci aşa procedaserăm cu Parisul : să ne strecurăm per pedes printre „frumoasele ruine” din Forul Roman şi Forurile Imperiale, să colindăm pe străduţe, prin pieţe şi parcuri, pe lângă sute, probabil mii de statui care mai de care mai frumoase, pe sub sau pe lângă arcuri de triumf. Să studiem îmbinarea relatare detaliată; au făcut asta în mod profesionist mulţi alţii în cărţi şi pe internet. Toţi turiştii din Roma au în mână măcar o hartă a centrului Romei, dar de obicei şi o carte-ghid. Aşa cum procedăm şi cu o tură într-un munte când îl abordăm prima dată, așa am făcut și cu vizitarea Romei: am parcurs „traseul” de trei ori: prima şi a treia oară în Cluj, cu ochii în cărţi şi pe hărţi, a doua oară acolo, în „Citta Eterna”, cu ochii larg deschişi şi cu sufletele asemenea. La fel ca pe munte, în Roma rugam trupul să se supună sufletului, îi promiteam odihnă la întoarcerea în Cluj, când se va obosi din nou sufletul, citind despre minunile Romei, de data asta înţelegând mai multe şi mai bine decât la prima citire, regretând ce n-am văzut. Nu vom înşira nici ce nu am văzut – ooo!, ce multe nu am văzut – şi nici tot ce am văzut. Dar asta se vede din poze de către cei care accesează butonul foto al blogului nostru www.dinumititeanu.ro . Dar numai oarecum, deoarece nu am postat imagini din toate locurile vizitate. Dar din ce am văzut, vă dăm un „top” al nostru, într-o ordine aleatorie:
Colosseum, Forul Roman şi Forurile Imperiale, Basilica San Pietro/ Citta del Vaticano, Pantheonul şi Arco di Constantino, Termele lui Caracalla, Fontana di Trevi, Piaţa Navona, Castelul Sant’Angelo, Monumentul Victor Emanuele II zis şi Altarul Patriei, Basilica San Giovanni in Laterano, Piazza del Popolo, Basilica Santa Maria Maggiore, Piazza di Spagna, Piazza del Campidoglio şi Basilica Santa Maria in Aracoeli, Terme di Diocleziano şi Basilica Santa Maria degli Angeli, Teatro di Marcello, Basilica Cosma e Damian. Evident, în listă, dacă le-am fi văzut, ar fi apărut şi Muzeele Vaticanului care includ şi celebra Capela Sixtina, dar cărora ar fi trebuit să le dedicăm o zi, deci nu am fi văzut alte „obiective”. În plus, în acele zile dinainte de sanctificare, cozile la Capela Sixtină, ştiute ca foarte lungi, erau acum şi mai lungi… Iar pentru muzeele Romei ar trebui un top separat. Dar noi am văzut doar muzeul din Castelul Sant’Angelo. Apropo de sanctificarea celor doi foşti papi: în dimineaţa zilei când în Roma mişunau mult mai mulţi turişti ca în alte weekend-uri, având în vedere că avionul nostru pleca la 13.30, am mai făcut câteva vizite, mai importantă fiind cea la Basilica Santa Maria Maggiore, despre care legenda spune că tavanul e aurit cu aur adus din America de Cristofor Columb şi care are cea mai înaltă clopotniţă din Roma – 75 de metri. Însă e ştiut că bisericile din Roma şi din Italia, în general, precum şi cele bizantine, au alt stil, impresionează prin alte particularităţi, nu în primul rând prin înălţimea şi zvelteţea turnurilor, calitate tipică celor gotice. Basilica Santa Maria Maggiore, era desigur plină de turişti care se mişcau în linişte pe margini, căci nimeriseră şi ei în timpul sfintei slujbe! Surpriza pentru noi a fost că preoţii vorbeau în engleză, credincioşii cântau şi ei în engleză! Ne pare rău că nu am încercat să aflăm explicaţia. Posibil să fi fost o excepţie pentru americanii de origine italiană, veniți pentru sanctificarea celor doi foști papi. Erau catolici ca părinţii şi bunicii/ străbunicii lor, dar nu mai erau vorbitori de limbă italiană! Ştim că şi în unele biserici româneşti din USA, slujba se face acum în limba engleză, generaţiile actuale de români americani sunt în majoritate ortodocşi sau greco-catolici, dar nu mai vorbesc româneşte ca străbunicii şi bunicii lor. Vizitaserăm anterior o biserică în care toate slujbele se ţin în în limba engleză: Biserica anglicană, dar care nu aparţine de Papa de la Roma. Apropo de papi și de pasiunea noastră pentru munte, fac din nou o paranteză: vă spun ceva ce mulți poate nu știați: doi foști papi (și câțiva regi!) au practicat alpinism în tinerețe. Și nu doar sporadic: Papa Ioan Paul al 2-lea – Karol Wojtyła, polonez, „Primul papă de altă origine decât cea italiană de la papa Adrian al VI-lea, adică din 1522”. Când în iarna 2000 am fost vreo șapte zile la schi în Italia în stațiunea Passo di Tonale și am schiat și pe muntele Adamello, am aflat că era zona preferată de schi pentru acest om, atunci papă! Și am găsit confirmarea pe Wikipedia: „Papa Giovanni Paolo II celebra la Santa Messa davanti all’altare costruito sulle cime dell’ Adamello, il 16 luglio 1988”. (Papa Ioan Paul al II-lea a celebrat Sfânta Liturghie în fața altarului construit pe vârful Adamello, pe 16 iulie 1988). Nu știu ce fel de „altar”, din ce material, ceva provizoriu sau o capelă din zid. Eu nu am văzut-o, nu știam atunci de ea și nu am fost până pe vârf. Iar despre un alt fost papă am aflat: „În 1899- cardinalul Achille Ratti – devenit mai apoi Papa Pius al XI-lea –, cu câțiva însoțitori a traversat Monte Rosa din satul italian Macugnana până în Zermatt din Elveția, dormind noaptea pe vârful Doufour, cel mai înalt din masiv”. Vârf de 4.634 m, pe care, în tinerețea sa l-a urcat și cel care avea să devină celebrul Sir Winston Churchill! „Vizitând Zermatt în 1894, tânărul Winston Churchill a insistat să urce pe Monte Rosa mai degrabă decât pe Matterhorn, nu numai datorită înălțimii sale superioare, ci și pentru că onorariul ghizilor era substanțial mai mic”. Știind că nu era sărac, deducem că era doar zgârcit! Dar, scuze, gata paranteza!
Am încercat în acea dimineaţă să intrăm în Teatro dell’Opera di Roma, să vedem cel mai mare candelabru de cristal din lume: „În 1926, Primăria Romei a cumpărat teatrul și a renovat clădirea, instalând cel mai mare candelabru de cristal de Murano din lume, cu un diametru de șase metri, în greutate de 3.000 kg! și compus din 27.000 de picături de cristal”. Căutând date despre acest cristal, am aflat de un altul similar: „Se află în Palatul Dolmabahçe din Istanbul, Turcia, și cântărește 4,5 tone. Palatul este un complex istoric impresionant, construit în secolul al XIX-lea, și servește ca un important obiectiv turistic”. Cel din Teatru de Operă din Roma e situat în hol, dar am fost dezamăgiţi/ refuzaţi: „Nu e obiectiv turistic!”. Eram în Italia, nu în Germania sau Austria, nu ne aşteptam la atâta rigoare, ci la flexibilitate, la puţină amabilitate. Culmea că în Viena, în 1991, ni s-a dat voie să intrăm în holul Operei cu toate că în sală era spectacol!, să-l admirăm câteva minute! O fi acel candelabru din Roma „cel mai”, dar nici exteriorul Operei din Roma şi nici piaţa respectivă nu aveau dimensiunile pe care le credeam noi. În Cluj, ambele sunt mai impozante. Adevărat că în Roma e mare criză de spaţiu, dovadă şi faptul că s-au dărâmat atâtea clădiri impozante să se ridice altele cu materiale „la îndemână”! Oarecum dezamăgiţi am fost şi de „Via delle Quatro Fontane”. Statuile celor doi zei ai apelor – Tibru şi Arno – şi statuile zeiţelor Diana şi Iunona, comandate de Sixtus al V-lea pentru cele patru colţuri ale intersecţiei sunt frumoase, le-am fotografiat. Dar locul în care sunt amplasate e o intersecţie banală, a două străzi înguste; ne aşteptam la altceva. Nedumeriţi am fost nu numai noi, dar şi alţii, când am constatat că în dorinţa de a admira şi fotografia celebrul Moise al lui Michelangelo, poţi trece chiar de mai multe ori pe lângă biserica San Pietro in Vincoli (Sfântul Petru în Lanţuri), unde se află minunata statuie. Biserică ridicată în anul 442, în care, ne spune şi numele, sunt expuse şi lanţurile ce le-a purtat Sfântul Petru în Ierusalim. Biserica, aflată cam la cinci minute de Colosseum, nu are turn, pare o construcţie oarecare și e „înghesuită” de alte construcții. Dezamăgiţi am fost şi de faptul că am găsit schele pe partea de jos a Piramidei lui Caius Cestius de lângă Porta San Paolo şi pe o jumătate a frumosului Arco di Constantino de lângă Colosseum, cu frumoase statui de daci, că Fontana della Barcaccia din celebra Piazza di Spagna era în reparaţie. Nici Columna lui Traian nu se află într-o piaţă mai vastă, cum sunt și unele dintre obeliscurile aduse din Egipt. Și nu te poţi apropia de ea, să studiezi scenele, o adevărată istorie a Dacilor. Aşa că şi noi credem că a fost bună varianta ca acele cópii făcute după mulaje luate de pe acea „spiră” de 200 m de pe columnă, cópii care din 1967 se află în Muzeul Naţional de Istorie din Bucureşti, să fie expuse ca blocuri, pe orizontală, nu să decoreze o coloană-soră cu cea din Roma, cum doreau unii „patrioţi” megalomani. E destul că avem în Ardeal și chiar în unele orăşele mai multe cópii după Lupa Capitolina, desigur nu toate donate de „Roma madre”, cum scrie pe cea din Cluj.
Dar în Roma am avut mai ales bucurii. Nu de genul celor din vacanţele în munţi, în care efortul urcuşului spre vârfuri sau lupta cu vântul, viscolul, gerul oferă „plăcere, satisfacţie”, ci bucurii simple, acea „stare de bine” ce ne-o dorim în vacanţe „cuminţi”. De exemplu, atmosfera şi de zi şi de noapte de la Fontana di Trevi, care „Este cea mai cunoscută și probabil cea mai frumoasă fântână arteziană din Roma. Acest monument impresionant domină micuța piață Trevi situată în cartierul Quirinale. Fontana di Trevi se afla la capătul unui apeduct construit în anul 19 î.Hr. ce se numește Aqua Virgo. Acest apeduct aduce apa de la izvoarele Salone (aproximativ 20 km depărtare de Roma) și aprovizionează fântânile din centrul istoric al Romei cu apă”. Ne-a impresionat şi Piazza Navona și micile străduţe aglomerate, totuşi intime, atmosferă care rămâne de neuitat. Pe pereţii caselor, mai ales sub streşini, ne atrăgeau privirile tot felul de decoraţiuni. Pe trotuare, la mesele cochet aranjate din faţa numeroaselor „trattoria”, erai tentat să te odihneşti după o zi de hoinăreală şi să apreciezi pizza la ea acasă. Ceea ce am şi făcut la ore târzii, în drum spre duşul şi patul care ne aşteptau. Însă, Roma oferă mai ales ocazii de a rămâne mut de uimire. Şi prin ce vezi, dar şi prin ce afli documentându-te. Numele „Colosseum„/„Colosseo” se datorează statuii gigantice a lui Nero, Colossus Neronis, care se afla în apropiere”. Afli că în Colosseum, pe cele 50 de „vomitorii” (intrări/ieşiri) se revărsau 50.000-80.000 de spectatori! M-a amuzat acest termen pe care şi eu l-am folosit când am scris de unele telecabine ce duc și deversează „pantofari” în munţi! Rămâi uimit aflând că imensul „stadion” Colosseum (Amphitheatrum Flavianum) a fost jefuit de-a lungul anilor de două treimi din materialul monumentului: piatră, marmură, o sută de mii de metri cubi de travertin, broşele metalice cu care erau acestea fixate în găurile ce le vedem, şi folosit pentru biserici, palate şi poduri. Iar multe statui din toată Roma şi nu numai, au fost considerate de unii papi şi creştini păgâne, indecente şi au fost dărâmate, aruncate „la gunoi”. Aşadar, nu doar vizigoţii lui Alaric şi goţii lui Odoacru au făcut mari distrugeri în sclipitoarea Romă. Abia în perioada renaşterii au început a fi căutate, dezgropate, reparate şi repuse în valoare ca opere de artă. Stoparea distrugerii Colosseum-ului i se datorează lui Benedict al XIV-lea, papă în anii 1740-1758, care în 1749 a declarat locul sacru în memoria creştinilor care se presupunea că ar fi fost ucişi acolo. Aflăm că uriaşa cupolă a Pantheonului – ridicată în anul 128 – e mai mare ca a Bisericii Sf. Petru, care e cea mai mare basilică catolică din lume! Aflăm că până în anul 1960 a fost cea mai mare cupolă fără susţinere din lume şi că a rămas intactă prin faptul că în anul 609 a fost transformată în biserică creştină. În Pantheon sunt mormintele lui Rafael şi ale regilor italieni: Umberto I şi Victor Emanuele II. E o construcţie uluitoare. Domul e unul dintre cele mai mari mistere ale arhitecturii, nimeni nu-şi dă seama cum au reuşit romanii aşa ceva. E o emisferă perfectă din beton, ameţeşti privind în sus spre acea gaură circulară din vârful cupolei, numită „occulus”(ochi), prin care intră şi lumina, uneori şi ploaia! Ploaie pentru care în paviment sunt prevăzute 22 de orificii şi ţevi de evacuare. Dar se spune că aerul cald ce se ridică deviază, risipeşte ploaia, nu-i udă pe cei aflaţi dedesubt! Sunt de nedescris sentimentele ce le încerci acolo, tu, furnică umană, gândind la „furnicile” care au ridicat acel Dom. Şi Colosseo în doar 10 ani, între anii ’70 şi ’80, pe un loc mlăştinos şi uluitoarele Terme ale lui Caracalla, în care intrau 1.600 de oameni, ridicate în doar patru ani!
Aflăm că nu basilica din Vatican, ci frumoasa basilică San Giovanni in Laterano este catedrala Romei, că a fost construită în anul 314 de Constantin cel Mare, primul împărat creştin. În ea a fost botezat Carol cel Mare în anul 774 şi că toţi papii au fost încoronaţi aici până în secolul al XIX-lea, conform inscripţiei de pe impozanta faţadă. Este considerată „mama” şi capul tuturor bisericilor catolice din Roma şi din lume. Despre impunătoarea Basilica San Pietro, pe care am vizitat-o cu emoții, cu un fel de sfială, am aflat că este atestată documentar din anul 326, dar că forma ei actuală a fost terminată şi sfinţită după… 1.300 de ani, în 1626! Din cărţi, de pe internet şi din panourile existente la faţa locului, aflăm multe informaţii, istorii, legende, ce nu le ştiam. Bunăoară că în Roma există mai multe obeliscuri, dar recent am aflat că: „Dintre cele 13 obeliscuri ale Romei, un număr de 8 sunt originale din Egipt (luate și aduse când, cum, de cine?), altele 5 au fost comandate a fi realizate în Egipt pentru romani”. În zona vechiului port de pe Tibru (Tevere) se află bisericuţa Santa Maria in Cosmedin. În stânga porticului ei se află o piesă de marmoră numită „Bocca della Verita”, adică Gura Adevărului, unde turiştii stau la coadă să se pozeze cu mâna în acea gură! Gură despre ale cărei fălci de piatră se spune că prind mâinile făţarnicilor. Descoperim, totuși, că acea piesă a fost cândva… un capac al canalului colector al Romei, cunoscut sub numele „Cloaca Maxima”. În Evul Mediu a devenit „detector de minciuni”; suspecţii erau obligaţi să introducă o mână în acea „gură”, iar cineva cu o sabie sta ascuns în spatele ei… Nu ni se spune de unde ştia cel cu sabia când să acţioneze…
Gata! Am vrut să vă dăm doar câteva „mostre” din numărul imens de informaţii pe care le putem afla pe rând, înainte, acolo şi după. Dacă încă nu aţi vizitat Roma, citiţi despre ea şi în mod sigur veţi dori s-o vedeţi şi cândva vi se va împlini şi acest vis.
