La începutul lui iunie 2009, am dedicat nouă zile unei alte „Annapurne” – Parisul. Eu mai „drumețisem” prin acest Munte al Culturii în 1973, când ţinta principală era, de fapt, Mont Blanc-ul! Dar prognozele meteo în zona Alpilor l-au determinat pe amicul meu Philippe Folch, atunci conferențiar la Facultatea de Filologie din Cluj, să-l mai amânăm. Așa că, vrând-nevrând, am hoinărit prin Paris, orașul său. Cu harta în mână, dar cu gândul mereu la Chamonix, capitala alpină a Europei unde, în timpul războiului, s-a refugiat familia lui Philippe și unde el a frecventat primele clase de școală. Atunci, îmi spusese el, i s-a aprins dorința de a deveni alpinist. Asta îmi amintește de ce scria cândva Maurice Herzog: „Copil fiind, când îi priveam pe cei care se întorceau de pe Mont Blanc vedeam în ochii lor arzând o flacără stranie.” Veți remarca în relatare că o întrerup deseori cu „paranteze”, cu amintiri pe care mi le trezeau acele locuri sau doar cu gânduri. Sper să nu vă deranjeze, să fie doar ca scurte pauze în timpul unei ascensiuni. Marlene încă nu fusese în Oraşul luminilor. De data asta, scopul unic era Parisul. Niciodată nu ne-am dus mai întâi într-un munte ca alpinişti, adică să urcăm trasee pitonate, ci doar ca simpli drumeţi pe poteci. Aşa ne gândiserăm să procedăm şi cu Parisul: să „flanăm”/colindăm acum per pedes pe „Marile Bulevarde” (vă mai amintiţi de versurile „J’aime flâner sur les grands boulevards” cântate de Yves Montand?), pe străduţe, prin pieţe şi parcuri, să ne minunăm de marile palate şi impunătoarele biserici. Am beneficiat de calda ospitalitate a soților Rodica și Mircea, cu care ne cunoscuserăm pe internet, în modesta dar superba lor locuință situată într-o mare grădină dintr-o suburbie a Parisului, fostă casă de vacanță a unui medic. Cu ei și cu cei doi copii, în concedii ale lor din dor de familiile rămase în sate de lângă Cluj și de munții de acasă, făcuserăm ture mai ales prin Apuseni, dar și în Retezat. Acum însă ei nu erau în vacanță ca noi, nu ne puteau fi ghizi. De fapt, încă nu cunoșteau bine acest „munte”. Așa că studiam în fiecare seară o mare și detaliată hartă a Parisului și hotăram în ce zonă să mergem în ziua următoare, ce obiective să vedem și care e cel mai „logic” traseu.
Am început vizita cu una dintre mândriile Parisului – celebrul lung Boulevard Champs-Élysées, cunoscut pentru magazinele de lux, cafenelele, cinematografele și teatrele sale. Acesta se întinde de la Place de la Concorde, la Place Charles de Gaulle, mai cunoscută sub vechiul nume – Place de l’Étoile, unde se află Arcul de Triumf. Bulevardul are 2 km lungime și 70 m lățime. Este locul unde se petrece parada militară de Ziua Franței de pe 14 iulie și unde se încheie celebra cursă ciclistă Turul Franței și cursa de alergare Marathon de Paris. Place de l’Étoile ni s-a părut fantastică! „A fost creată sub cel de-al Doilea Imperiu de către arhitectul Jacques Hittorff (1792-1867), la inițiativa lui Haussmann și a lui Napoleon al III-lea. Din 1854, în jurul Arcului de Triumf, finalizat în 1836, au fost create douăsprezece bulevarde în formă de stea, inclusiv emblematicul Avenue des Champs-Élysées”. Am citit și că s-a muncit mult în zonă, inclusiv în cea adiacentă, nu doar unde e acum piața, pentru nivelarea terenului care nu era așa de plat ca acum. Pe atunci nu existau escavatoare, buldozere, camioane basculante, dar existau „brațe de muncă”! Numele original este încă mult folosit și e mai adecvat, deoarece piața are formă de stea (etoile=stea). Este fantastică: o esplanadă circulară cu un diametru de 241 m, la intersecția a douăsprezece bulevarde, printre care Kléber, Grande Armée, Wagram și Champs-Élysées. Este a doua piață ca mărime (4,5 ha), după Piața Concordia (8,6 ha). În centrul ei se află Arc de Triomphe, un simbol național. „A fost comandat de Napoleon Bonaparte în 1806 pentru a celebra victoriile armatei franceze, în special după victoria de la Austerlitz”. (Arcul de Triumf din București este inspirat de la acesta din Paris.) Nu departe de aici, se află Statuia generalului Charles de Gaulle, o statuie de bronz, înaltă de 3,73 m, inaugurată pe 9 noiembrie 2000, data comemorării a 30 de ani de la moartea sa în 1970.
Am continuat apoi plimbarea cu „inima Parisului”, cum e numită Île de la Cité, acea insulă aflată între două brațe ale Senei. „Parisul s-a născut, cum se știe, în această veche Île de la Cité care are forma unui leagăn”, a scris Victor Hugo. Unde se află celebra Cathédrale Notre-Dame (și alte comori ale Parisului), care ne-a depășit toate așteptările. „Cu cele treisprezece milioane de vizitatori pe an, catedrala Notre-Dame de Paris este una dintre atracțiile obligatorii ale capitalei”. Rămâi cu gura căscată și în fața ei și înăuntru, unde are atâtea decorațiuni încât nu mai știi unde să-ți lași privirea să „scaneze” și să se mire mai mult timp. În plus, privirea și camera foto sunt atrase și de superbele vitralii. Nu puteam bănui atunci ce soartă tristă va avea superba catedrala peste zece ani: „Un incendiu violent, care s-a declanșat în interiorul catedralei în seara zilei de 15 aprilie 2019. Luând rapid o mare amploare, flăcările au distrus în întregime turnul-săgeată care s-a prăbușit, cât și o mare parte din acoperiș, precum și șarpanta monumentului. Mulțumită intervenției a sute de pompieri, structura globală a edificiului și cele două turnuri au fost cruțate, însă pagubele sunt considerabile”. Acum putem spune „pagubele au fost considerabile”, deoarece eforturi financiare și civice ale Franței și generoase ajutoare internaționale au făcut posibile dificilele reparații. „Catedrala Notre-Dame din Paris şi-a redeschis porţile în 7 și 8 decembrie 2024, la cinci ani de la incendiul devastator care a răvășit monumentul vechi de peste opt secole. Proiectul de restaurare a monumentului religios a costat aproape 700 de milioane de euro și finanțarea s-a realizat prin intermediul donațiilor venite din toată lumea”. Da, ne amintim că și guvernul român a fost printre donatori, gest onorabil, cu atât mai mult cu cât economia noastră era „în pom”. Și ne mirăm de timpul scurt al reparațiilor (se estima că vor dura cam 10 ani) și mai ales de calitatea lor pe care au admirat-o la TV milioane de oameni cu ocazia reinaugurării din 7-8 decembrie 2024.
Eu îmi amintesc din iulie 1973 de „bisericuța din biserică”, în care prelații oficiau slujbe, în timp ce în jurul ei defilau sute de turiști, mai mult sau mai puțin credincioși, dar toți cuviincioși și profund impresionați. O altă biserică celebră a Parisului – Sacré Coeur, din Montmartre – ne-a impresionat prin frumusețe și mai ales prin poziționarea „la înălțime”. Urci scările spre ea ca spre un Negoiu sau Mont Blanc. Apropo de această „deformare profesională” – fac din nou o paranteză, cum constatați – îmi amintesc mereu de prima mea vizită în Paris: aici, pe scările acestei celebre basilici am petrecut atunci câteva ore în seara de 14 Iulie, Ziua Națională a Franței. Nu uit focurile de artificii și exuberanța unui mare grup de tineri italieni. La Madeleine, o altă celebră, dar ciudată biserică ce atrage privirile prin forma ei. Nu pare deloc biserică, ci templu antic, aspect dat de cele 52 de coloane corintice de 20 de metri înălțime. Église de la Madeleine are o istorie fascinantă — aproape un „teatru ceremonial” al Parisului elegant, unde s-au întâlnit muzica, aristocrația, politica și lumea spectacolului timp de două secole. „În decursul timpului edificiul a avut mai multe destinații, fiind pe rând templu pentru glorificarea Marii Armate a lui Napoleon din 1806, mai apoi gară (!!!) din 1837 (prima din Paris!), iar abia în 1845 primește destinația actuală de biserică romano-catolică”. Acum are destinație dublă: biserică romano-catolică și sală de concerte. „O mare orgă realizată de Aristide Cavaillé-Coll, la care a cântat Camille Saint-Saëns. Pentru cei mai melomani dintre dumneavoastră: aici sunt organizate concerte gratuite de muzică clasică pe tot parcursul anului
Aici se oficiază înmormântări ale unor VIP-uri. Două exemple: Marlene Dietrich, decedată în 6 mai 1992 la vârsta de 90 de ani. La serviciul funerar au particcipat peste 1.500 de persoane în biserică, pritre care ambasadori din Germania, Regatul Unit, Statele Unite, Rusia. Iar alte mii de oameni îndoliați au stat în afara bisericii. 2. Înmormântarea lui Johnny Halliday din 2017, când, în fața impozantului edificiu s-au adunat mii de fani”.
Église de la Madeleine este celebră nu doar pentru funeraliile fastuoase, ci și pentru nunți mondene și aristocratice. Iată câteva exemple cunoscute:
Josephine Baker s-a căsătorit aici în 1937 cu industriașul francez Jean Lion. Ceremonia a avut mare ecou în presa epocii, mai ales deoarece artista devenea cetățean francez.
Dalida a avut aici ceremonia religioasă a căsătoriei cu Lucien Morisse în 1961. Evenimentul a atras numeroși admiratori și reprezentanți ai lumii artistice pariziene.
Un exemplu mai recent: în 2005, cântăreața franceză Hélène Ségara s-a căsătorit religios la Madeleine, biserica fiind preferată de multe personalități franceze pentru prestigiul și monumentalitatea ei.
Revenind la prezența mea în Paris în ziua de 14 iulie 1973. În acea zi n-am încercat să asistăm la parada militară de pe Champs-Élysées, bănuind marea aglomerație. Philippe a preferat o vizită la Fontainebleau, să admirăm palatul preferat al lui Napoleon Bonaparte. Acolo am ciocnit un pahar de vin și am urat „Vive la France!”. Iar apoi, noi fiind alpiniști/cățărători, am practicat în acel „stadion natural” sportul numit acum bouldering. Toate acele blocuri ciclopice de sandstone (gresie), similare ca mărime cu Bordul Tomii din Retezat, dar unele și mai mari, par aruncate și împrăștiate din înaltul cerului. Ele sunt pline de săgeți discrete în culori în funcție de dificultatea „traseului”: galben – foarte ușor, portocaliu – destul de dificil, albastru – dificil, roșu – extrem de dificil. Acele săgetuțe vopsite îți indică să urci, să traversezi, să sari pe alt bloc de stâncă, pe nisipul de pe sol și să urci iarăși, eventual în ramonaj sau în șpraiț/„grande écart” între două blocuri. Un „traseu” are zeci și chiar sute de metri. E ca o plimbare printr-un labirint, ca un joc de copii. Este interesant și distractiv și doar să privești la acei adulți-copii! Și da, pe atunci, rolul saltelelor folosite acum pentru amortizarea „aterizării”, îl îndeplinea nisipul extrem de fin, cum este cel de pe plaje marine celebre. Doar pentru câteva blocuri mai înalte se folosea coarda și rapelul, poate și ca „școală” pentru începători. Pe una dintre cele mai dificile rute, roșie desigur, Fisura Pierre Allain, înaltă de vreo 12-15 m, n-am putut urca nici măcar trei metri! Pe acele superbe faleze de cățărare s-au antrenat generații de tineri din zona pariziană, numiți bleusards. Erau ironizați de cei care aveau mari pereți mai aproape. Dar, dintre ei, unii au ajuns renumiți rocasieurs, unii chiar himalaiști: Pierre Allain, René Desmaison, Robert Paragot, Lucien Bérardini, Jacques Poincenot, Marcel Ichac. Dar acolo mai există și altă comoară: „Pădurea este faimoasă pentru peste 2.000 de adăposturi rupestre gravate cu modele geometrice, care datează din epoca mezolitică și paleolitică, și este considerată una dintre cele mai mari colecții de artă rupestră din Europa”.
Revenind la Basilica Sacré Coeur, de la ea ne-am deplasat în Place du Tertre, unde știam că mulți artiști își expun tablouri pentru vânzare (cunosc artiști clujeni care au făcut asta) și șevalete pentru turiștii care își comandă un portret în creion. Iar alții, doar spectatori, admiră rapiditatea și profesionalismul artistului. Am asistat în 1973 și eu la așa ceva. Am fost uimit de rapiditate și de asemănarea „picturii” cu originalul, părea a fi fotografie! „La începutul secolului al XX-lea, în zonă locuiau mulți pictori, printre care Pablo Picasso, Amedeo Modigliani și Maurice Utrillo”. Tot în apropiere se află Place Pigalle și Moulin Rouge, pe la care am trecut doar „să le bifăm”, să vedem afișe. Să ne amintim de un film din anii ’50, în care eroul principal era celebrul artist Toulouse-Lautrec. „Acesta a decorat „La Moulin Rouge” cu portrete ale clienților fideli ai legendarului club de noapte, inclusiv pe el însuși”. N-aveam nici timp și nici dorința de a vedea „live” emblematicul French Cancan cu o trupă uimitoare de 100 de artiști în costume extravagante și să lăsăm 120 de euro de persoană. Ne-am plimbat desigur și pe Quais de la Seine, celebre prin Les bouquinistes. „Peste 200 de librari gestionează aproape 900 de tarabe de-a lungul a 3 km de cheiuri pariziene pitorești, oferind aproape 300.000 de cărți, precum și un număr mare de tipărituri, reviste, cărți de colecție”. Desigur, ne-am plimbat și prin pitorescul Quartier Latin. Numit așa deoarece în secolul al XII-lea, când a fost fondată Sorbonne Université, latina era limba folosită cu precădere în universități și diplomație. În zonă sunt multe cafenele pline de studenți. Printre alte atracții de aici, mai ales pentru familii, se numără grădinile botanice Jardin des Plantes și Musée National d’Histoire Naturelle. Din păcate, în Sorbona n-am putut pătrunde fără legitimație, dar am intrat puțin în Facultatea de Medicină, dovedindu-le că suntem „din domeniu”.
Tot în Cartierul Latin, colindând pe străduţe, nu am putut trece indiferenţi pe lângă Au Vieux Campeur, un renumit magazin cu articole de alpinism și munte cu vechime, deschis „en juillet 1941 dans un petit espace de 27 m²”. Are acum filiale în alte 12 mari orașe ale Franței. Când îl vizitasem eu în 1973, era într-un sediu unic, nu așa mic precum cel din 1941, dar super-înghesuit. Acum este un mic „village”, un concept unique dans le Quartier Latin où elle regroupe environ 30 boutiques spécialisées, chacune dédiée à un type d’activité (randonnée, ski, escalade etc.)”. Așadar un „sat” de magazinuțe mici, intime, neaglomerate. Unele au doar una-două încăperi, deoarece sunt situate în centrul vechi al Parisul, unde nu se puteau demola case pentru a se ridica un supermarché. Acele magazinuțe sunt specializate, cum ați citit și mai sus: de exemplu, unul numai cu ochelari și alte obiecte optice, altul numai cu schiuri, unul doar cu cărți și hărți. Am intrat doar prin unele, dar și prin acelea mai mult am colindat ca prin muzee. Dar am și cumpărat totuși câte ceva, de pildă, câteva hărți, o veche pasiune a Marlenei: din fiecare excursie să aducă acasă cel puţin o hartă.
La Librairie des Alpes. O veche (din 1933) și renumită librărie-anticariat aflată nu departe de Luvru, în Rue de la Seine nr. 6. Un alt „magnet” al Parisului pentru alpiniști și montaniarzi, librărie pe care nu am vizitat-o, deoarece nu știam atunci de ea, am aflat ulterior! Gândind mai apoi ce sentimente am fi avut acolo, între rafturile arhipline cu cărți-comori, mi-am amintit de sentimentele mele din vara 1973 în renumitul magazin „Au Vieux Campeur”: să fii în extaz pentru ce vezi, admiri, atingi (pentru a nu crede că visezi!) și să simți „că mori de ciudă” că nu ai banii necesari să cumperi măcar câteva dintre acele cărți sau echipamente care te fascinau.
Scuze că iar redau o amintire tot din 1973, când așteptam în Chamonix vremea bună pentru a porni spre Mont Blanc. Am hoinărit într-o zi singur prin acel orășel, Mecca alpiniștilor din lumea întreagă. Stăteam fascinat în fața uneia dintre multele vitrine cu echipament similar cu cel văzut într-o zi anterioară la Au Vieux Campeur din Paris. În momentul când patronul rămăsese singur, m-a invitat înăuntru. M-am scuzat că nu am bani, că sunt „din Est”. A insistat să intru, i-am spus ce pasiune am și „ce caut” în Chamonix, am purtat un scurt dialog despre Lionel Terray, René Desmaison* și alți alpiniști legendari (*erau vitrine pline cu cartea sa ”342 heures dans les Grandes Jorasses”, atunci recent apărută, după care, în 1975, s-a realizat un excellent film artistic: „Mort d‘un guide”). M-a servit cu o cafea și a început să-mi prezinte „marfa”. M-am scuzat din nou, dar el mi-a explicat cam așa: „Am înțeles, dar îmi face plăcere să fac asta pentru un om atât de îndrăgostit de munte. Poate veți reveni cândva când veți putea să și cumpărați ceva…”
Place de la Concorde, aflată nu departe de Jardin de Tuilleries și de renumitul Pont Alexandre III, este cea mai mare piață a Parisului, având în centru Obélisque de Louxor: „Are 23 de metri înălțime și cântărește 230 de tone. Este acoperit cu inscripții hieroglifice, inclusiv cartușul lui Ramses al II-lea, în care regele face o ofrandă zeului Amun-Ra. În anul 1792, în timpul Revoluției Franceze, a fost redenumită „Piața Revoluției”, iar statuia lui Ludovic al XV-lea (care era și numele pieței) a fost înlocuită cu o ghilotină. Printre cei 1.119 oameni decapitați în locul respectiv s-au numărat regele Ludovic al XVI-lea și regina Maria Antoaneta. În 1795, după sfârșitul Terorii Iacobine, piața a fost redenumită „Piața Concordiei”. S-a luat decizia ca Obeliscul Egiptean să fie în centrul pieței pentru a înlocui statuia Libertății, înlăturată în timpul Consulatului. Obeliscul a fost ridicat (nu ușor!) în 25 octombrie 1836. Este probabil unul dintre cele mai vizitate monumente din capitală și este o sursă de uimire pentru vizitatorii care trec prin zonă”. Dar acel obelisc nu a fost „luat cu japca” de Napoleon I când a cucerit Egiptul, în 1798-1801, cum spun unele legende. „În anii 1830 – așadar, după epoca napoleoniană – Vice-Regele Egiptului din acea perioadă, Mehmet Ali, ca drept mulțumire față de prestația ofițerilor și inginerilor francezi aflați în Egipt pentru modernizarea țării, decide să ofere cadou Franței două obeliscuri. Dar, numai un singur obelisc a ajuns la Paris. Al doilea a rămas în Luxor. „Nimeni nu credea că este posibil să coboare întreg monolitul de granit de la poziția sa verticală, ca apoi să fie transportat de pe un continent pe altul și să-l ridice din nou în poziție verticală în Paris, fără a fi deteriorat”. Da, e de mirare că nu s-a deteriorat, nu e din beton armat precum cel din Buenos Aires și e surprinzător că acel uriaș „creion” de granit roșu nu are vreo fisură, cum a dovedit prin mutarea lui fără prejudicii. În mod sigur și extragerea sa din cariera de la Assuan pe vremea Faraonului Ramses II a fost dificilă cu utilajele de atunci. Dar și relocarea sa fără macaralele și camioanele de azi a fost o mare aventură, însoțită de unele ghinioane, dar cu final fericit. Cum dificil a fost și trasportul lui pe mare. Măreția Obeliscului nu poate fi descrisă, trebuie văzut, măcar în fotografii. Privindu-l uimiți, ne-am adus aminte de un banc cu cel care privea lung-lung o girafă și a concluzionat: „Așa animal nu există!”. Noi, alpiniștii, știm că numele Piața Concordia există în Alpii Bernezi (am trecut prin ea) și în Himalaya – Karakorum, care e mult mai cunoscută prin Base Camp-ul pentru debutul ascesiunii pe celebrul K2 și pe alți trei optmiari din zonă. În fiecare dintre acele „piețe alpine” se întâlnesc mai mulți ghețari.
Pont Alexandre III este unul dintre cele mai legendare poduri din Paris, datorită arhitecturii sale și a vederii neobstrucționate asupra Turnului Eiffel. Este cel mai ornamentat și extravagant pod din oraș. Din 1975, a fost clasificat ca monument istoric. Din capătul nordic al podului, am admirat și fotografiat Petit Palais și Grand Palais (situate față în față). Au fost construite, la fel ca Tour Eiffel, pentru Expoziția Universală din 1889, organizată cu ocazia centenarului Revoluției Franceze. Iar Avenue Winston Churchill duce peste Sena la Hôtel des Invalides. Și am aflat că Sena este traversată de nu mai puțin de 37 poduri, plus pasarele. Alt obiectiv a fost (era să scriu din nou „celebrul”) Champ de Mars, acel mare „câmp”, un dreptunghi cu iarbă verde, întins între Tour Eiffel și École Militaire. Eu, știind că mai toate parcurile din România sunt pline cu avertismentul „nu călcați pe iarbă”, am fost șocat în 1973 văzând acolo oameni întinși pe iarbă, povestind (acum se spune „socializând”), citind sau chiar făcând plajă ca la mare! Am vizitat desigur Dôme des Invalides, cu al său Tombeau de Napoleon și cu Musée de L’Armée, care a fost reamenajat de mai multe ori. Noi ne amintim mai ales de uniformele militare franceze de-a lungul secolelor. Dar erau expuse și diferite arme, armuri, harnașamente, steaguri, medalii. Sunt și multe filme de văzut acolo, dar vizionarea lor e cronofagă. Acasă am aflat că: „Este numit și Hôtel des Invalides sau Hôpital des Invalides, deoarece avea și un spital și un azil pentru veteranii de război (acesta fiind scopul inițial al complexului). A fost construit între 1677 și 1707 sub domnia lui Ludovic al XIV-lea pentru a impresiona și servea ca o catedrală. Dar ulterior, la ordinul lui Napoleon, a fost transformat pentru a deveni locul de odihnă al eroilor militari francezi. Având 107 metri înălțime, este cea mai înaltă biserică din Paris și, până la ridicarea Turnului Eiffel, a fost și cea mai înaltă construcție din Paris. Este cea mai frumoasă cupolă din Franța, care a inspirat United States Capitol, din capitala SUA.
Panthéon. Este un exemplu al arhitecturii neoclasiciste, cu fațada inspirată după cel din Roma. Încă din 1791 biserica a fost transformată într-un templu laic în onoarea marilor oameni ai națiunii. „Până la 2015, 73 de personalități erau înmormântate la Panthéon, inclusiv 24 de politicieni, circa douăzeci de militari, câțiva clerici și cinci scriitori”. Printre cele mai cunoscute se numără: Voltaire, Victor Hugo, Emile Zola, Pierre și Marie Curie, Alexandre Dumas, André Malraux.
Am dedicat o zi întreagă Palatului Versailles. De fapt, nu lui, scrisesem că nu aveam timp de vizitat muzee. În plus, la intrare era o „coadă” lungă. Eram hotărâți doar să hoinărim toată ziua prin Jardins de Versailles. Am fost impresionați de varietatea și frumusețea aranjamentelor vegetale și florale, o combinație fericită de parc și grădină botanică. „Spectaculoasele grădini sunt situate în partea vestică a palatului și sunt alcătuite din Parcul Versailles și Grădina Versailles-ului. Aleile parcului sunt împodobite cu numeroase opere de artă, inclusiv 221 de statui, montate în poziții identice și la distanțe egale. Cea mai impunătoare este imaginea idealizată a Regelui Soare, aflată în bazinul care-i poartă numele, cu vedere către Marele canal. Prin multitudinea de specii de arbuști, copaci, fântâni și bazine, alături de numeroasele opere de artă și statui, parcul reflectă importanța, maiestuozitatea și strălucirea epocii Regelui Soare”. Marlene a făcut cam 150 de fotografii, un sfert din cele făcute în Paris. Le-am revăzut pe toate, acum, la început de a 2026, când recitim și completăm textul scris atunci. Am făcut și o destul de lungă „drumeție” până la Palatul Petit Trianon, „al Mariei Antoaneta”. Ne abținem a scrie și despre el, ca și despre alte minunății ale Parisului admirate de noi. Era o vară secetoasă, așa că se făcea o severă economie de apă: fântânile funcționau doar două ore pe zi, una de la 11.00 și o alta de la ora 15.00. De aceea am dorit să asistăm după-amiază la celebrul spectacol vizual şi muzical «Les Grandes Eaux» – baletul jeturilor de apă. A fost un „regal”.
Ne-am simţit furnici în impunătoarele catedrale, dar şi în modernul cartier La Défense. Un cartier „americănesc”, la vest de Paris. „Populația zonei metropolitane La Défense este de aproximativ 562.000 de locuitori, în timp ce districtul de afaceri La Défense în sine are aproximativ 50.000 de locuitori. Are și doi zgârie-nori de 241 și 231 metri”. În 1973, la prima mea vizită în Paris, acest cartier era un uriaș șantier, similar cu cel de tristă amintire din cartierul Uranus al Bucureștiului anilor ’80. Dar, sigur că La Défense s-a ridicat pe un teren viran sau cu puține case. Vedeam zilnic acel uriaș șantier de la etajul cinci. Locuisem atunci vreo patru zile în apropiere, la părinții prietenului Philippe, în cartierul Courbevoie, primul la vest de Sena, deci între Paris și Défense. Acum, în 2009, Mircea şi Rodica, amabilele noastre gazde, se mirau în fiecare seară ce multe „obiective” am văzut şi fotografiat. De multe dintre ele doar auziseră, nu avuseseră timp sau doar amânaseră a le vizita. Printre ele şi mormintele unor franco-români: Elvira Popescu, Eugen Ionescu, Emil Cioran, George Enescu, Constantin Brâncuşi. Care, fiind celebri, erau trecuți pe acele liste nu prea lungi de la intrarea în Cimetières Montparnasse și Père Lachaise, cu numărul parcelei în care pot fi găsiți. La ieșirea din cimitirul Père Lachaise, o tânără ne-a întrebat în engleză dacă am fost la, sau o putem ajuta să găsească mormântul lui Jim Morrison – renumit cântăreț de rock, decedat la Paris în 1971. Și ne aflam în 2009! O surpriză a fost faptul că umblând prin cimitirele Parisului, am dat întâmplător și peste mormântul unui cunoscut sculptor român – Ion Vlasiu – de care nu știam că emigrase. Eu citisem câteva cărți ale sale și știam că e autorul grupului statuar Horia, Cloșca și Crișan din fața hotelului Napoca din Cluj. De pe internet vă redau: „Ion Vlasiu este autorul mai multor monumente dedicate unor evenimente sau figuri memorabile ale istoriei și culturii românești – Maternitate (București, 1958), Horia, Cloșca și Crișan (Cluj, 1974), Monumentul Unirii (Blaj, 1975), Monumentul lui Aurel Vlaicu (Târgu-Mureș, 1976), Ion Creangă (Piatra Neamț, 1983). A fost distins cu mai multe premii printre care Premiul Academiei Române, 1939, Premiul Anastase Simu, 1942, Doctor Honoris Causa al Universității Babeș-Bolyai din Cluj, 1993”. În acele cimitire sunt înmormântați și alți români. Puteți găsi pe internet lista cu numele lor, printre care: Jules Perahim, Anna de Noailles, Tristan Tzara. Dar, ciudat, pe acea listă nu figurează și Ion Vlasiu! Am trecut aici doar foști oameni de cultură, nu și pe cei cu alte profesii sau politicieni din acele cimitire. Am stat și am cugetat la statuia lui Mihai Eminescu, cu flori depuse desigur în precedenta zi comemorativa de 15 iunie, statuie aflată lângă Catedrala Ortodoxă Românească din cartierul Latin. „Eliade, Ionesco, Cioran, Brâncuși obișnuiau să-i treacă pragul”, a comentat cineva pe FB la o postare a mea din 15 ianuarie 2026 (Ziua Culturii Naționale) a pozei statuii celui născut în această zi a anului 1850.
Scuze pentru o nouă paranteză. Recitind textul acesta, ne-am amintit de o altă statuie a Poetului, citez de pe blogul nostru: „Noi doi mergeam în Elveția mai ales pentru vârfurile înzăpezite ale Alpilor. Dar nu numai. În vara 2013, între două ascensiuni, am vizitat riviera elveţiană. Căci, Lacul Leman (Geneva), cel mai mare din Europa occidentală, e o adevărată mare de 73 km lungime şi 14 lăţime. Pe malul său, În Lausanne, capitala cantonului Vaux, locuiesc doi dragi nepoţi ai noștri de care ne era dor. Ne-au dus să ne arate celebrele terase viticole Lavaux, orășelul Montreux, renumit prin cazinoul său, prin palatele şi hotelurile elegante şi din 1967 prin anualul „Montreux Jazz Festival”. Pe plaja din Montreux se remarcă uriașa statuie din bronz a celebrului cântăreț britanic Freddy Mercury. În Vevey, o perlă a rivierei elvețiene, oraș aflat între Lausanne și Montreux, avem marea şi plăcuta surpriză să ne apară în faţă o statuie mult mai apropiată de sufletul nostru… statuia lui Eminescu! Un bust postat pe un soclu adecvat: „cărămizile” acestuia reprezintă volume cu opera poetului nepereche. Un efort de memorie mi-a amintit că aflasem cândva ceva despre ea. Pe statuie scrie foarte sugestiv: ”The last romantic”. De pe placa explicativă aflăm că a fost donată în octombrie 2000 de Ambasada României. Reveniţi acasă şi documentându-ne, din „Casa Românilor – portal al românilor din Elveţia”, aflăm ca bustul poetului a fost realizat de sculptoriţa Andreia Bove-Năstăsescu, stabilită în Țara Cantoanelor şi că a devenit o tradiţie ca în fiecare an, în luna ianuarie, românii din Elveţia să se reunească la Vevey pentru a marca ziua de naştere a poetului. La 10 ani de la dezvelirea bustului poetului, vineri 15 ianuarie 2010, la tradiţionala întâlnire, preotul Adrian Diaconu din Geneva a oficiat un tedeum. Invitaţi de Asociaţia „Mihai Eminescu” din Elveţia, la manifestare au participat primarul oraşului Vevey, domnul Laurent Ballif, reprezentanţi diplomatici şi cetăţeni elveţieni, mulţi români. În apele „mării” Leman, aproape de ţărm e înfiptă, din 1995, insolita «Grande Fourchette», o furculiţă gigantică, de inox, înaltă de opt metri, care îşi reflectă strălucirea în undele lacului, în faţa muzeului Alimentarium, fostul sediu al firmei Nestlé, care a fost înfiinţată aici în 1867 iar în 1875 tot aici, la Vevey, s-a fabricat pentru prima dată ciocolată cu lapte. În apropierea statuii lui Eminescu, la nici 30 m, se află cea a celebrului actor Charles Chaplin, care şi-a petrecut ultimii 25 de ani din viaţă la Vevey, unde a și murit în 1977. Numeroșii turiști doritori de o poză-selfie cu comediantul „Charlot”, află și cine a fost „vecinul” său. Credem că Eminescu şi Charlie Chaplin, aflaţi pe ţărm, nu privesc la uriaşa furculiţă metalică, ci mult mai departe… ”
Dar să revenim la Paris. Ştiam că timpul e prea scurt pentru a vedea pe îndelete şi celebrele muzee pariziene. Hotărâserăm să intrăm doar în câteva (desigur, în Luvru, însă „pe fugă”, doar „să ne clătim ochii”) şi în caz de vreme ploioasă. Eu, în 1973, într-o zi de luni când, vizitarea Muzeului Luvru era gratuită, am hoinărit o zi întreagă prin culoarele și sălile sale. Deși la un moment dat ajunsesem „la saturație”. În acea seară eram mai obosit decât după o foarte lungă tură pe munte. Apropo, atunci, dar probabil și acum, oameni care aveau puțin timp la dispoziție intrau doar pentru a admira cele două exponate-simbol: în sălile de la nivelul cu sculpturi antice s-o vadă pe celebra Venus din MiIo, despre care cineva afirma în glumă că și-ar fi eliminat singură brațele, considerând că nu erau în armonie cu restul superbului ei trup! Iar mai apoi, în etajele cu picturi, acei grăbiți (pe unii i-am văzut) traversau în ritm alert săli cu picturi renumite, atenți mai ales la săgețile de pe podele care indicau spre Mona Lisa. Dar pe unul dintre muzeele pariziene doream să-l vedem neapărat: „L’atelier Brancusi”. Deoarece aflasem că aici, acum, în noul Muzeu Brâncuşi nu mai există riscul să mă decepţioneze ca în anul 1973, când „reconstituirea atelierului Brâncuşi” era doar o improvizaţie în Muzeul de Artă Modernă din Palais de Tokyo. Ştiam că acum, lângă controversatul „Centre Pompidou” (pentru a sa arhitectură futuristă i se mai spune „rafinăria Pompidou”!) există o clădire dedicată numai operelor lui Brâncuşi. Cu decenii în urmă, de la posturi de radio străine aflasem cu consternare şi eu că: „Lucrările lui Brâncuşi, lăsate prin testament moştenire României, au fost acceptate cu bucurie de Franţa, împreună cu tot ce se afla în atelierul său, deoarece guvernul comunist al României anilor 1950, le-a refuzat”. Apropo de acel refuz, am aflat că printre cei care au semnat acel documen de fapt politic, nu cultural, sunt nume (mi-e jenă să le reproduc) ale unor cunoscuți și respectați oameni de cultură din acea vreme, desigur din teama de a nu se pune rău cu regimul de atunci. Dar una este să ridici mâna la propunerea unui politruc de refuzare a aducerii în țară a „acelor pietroaie” și alta de a condamna „cu mânie proletară” operele lui Brâncuși apreciate de toți specialiștii din lumea liberă. M-am crucit citind undeva cele spuse de unii mari oameni de cultură pentru care până atunci aveam doar admirație și respect. Politrucii de atunci respectau doar „cultura proletară”, nu și „cultura decadentă” din țările capitaliste. Desigur acele „opinii” ale unor vechi oameni de cultură sunt greu de „digerat”. Şi aflasem de curând că acum, acolo, la noul Muzeu Brâncuși, e îndeplinită condiţia testamentară a marelui sculptor ca operele şi uneltele sale să fie expuse exact aşa cum a gândit el, aranjate identic cum erau în ultimul său atelier. Ne-am mirat că intrarea în muzeul deschis doar între 14-18, e gratuită (!) şi că la întrebarea noastră ni s-a răspuns că avem voie să fotografiem, desigur fără blitz. În 1973, mi se permisese doar după ce am insistat, argumentând că-s român și doar când în sala respectivă eram doar eu și paznicul. Privind „cu ochii mari” prin pereţii de sticlă ai camerelor din muzeu, parcă aşteptam ca în atelier să apară Maestrul. Nu vă putem reproduce ce am simţit, ce am gândit în acel „mic colţ de Românie”, în care, aşa cum bănuiam, am auzit pe unii vizitatori vorbind româneşte. A fost o plăcere să dialogăm câteva minute chiar cu cei care, ce coincidență, depuseseră floricica galbenă pe care o remarcasem şi o fotografiasem în ziua anterioară pe mormântul lui Brâncuşi din cimitirul Montparnasse! Apropo: panoul de la intrarea în cimitir, care ne-a ajutat să găsim mormintele unor mari români care au fost şi mari francezi, ne-a îndrumat şi la mormântul din marginea cimitirului unde se află sculptura lui Brâncuşi – „Sărutul”. Nu vă scriem ce ştiam şi ce am mai aflat acolo şi apoi acasă despre cel care, la începuturile ascensiunii sale, a refuzat să lucreze ca practicant în atelierul sculptorului-idol – Auguste Rodin – rostind cuvintele devenite celebre «Rien ne pousse a l’ombre des grands arbres» (La umbra marilor copaci nu creşte nimic). Fiecare cititor ştie multe, iar internetul îi permite să afle şi mai multe despre acest fiu de ţărani olteni (am vizitat desigur şi noi casa-muzeu din Hobița). Apropo de Hobița, să vă destind puțin frunțile: la o vizită a lui Brâncuși în satul natal, însoțit de o tânără franțuzoaică, le-a spus consătenilor săi: „Purtați-vă cuviincios cu domnișoara, să nu vă vorbească de rău în satul ei care se cheamă Paris”. Și apropo de acea domnișoară, mulți știți desigur că în atelierul lui Brâncuși veneau multe femei din înalta societate a Parisului nu doar atrase de lucrările, arta lui, ci și de faima „vigorii” sale! Din păcate, aflăm mereu despre români care ne fac de ruşine prin Europa. Pe unii i-am auzit şi noi prin metrourile pariziene şi pe la colţuri de străzi. Aşa că bucuria a fost şi mai mare să-i căutăm şi să-i găsim pe câţiva dintre acei români pribegi care au făcut mult bine şi ţării de adopţie şi celei în care s-au născut.
În penultima zi (a 8-a), aveam mai multe obiective de văzut cam distațate între ele, așa că am cumpărat bilete pentru o zi valabile pe toate liniile. Cel mai depărtat punct a fost Bois de Vincennes, din est. Cu o suprafață de 9.95 km2, Bois de Vincennes este cel mai mare parc din Paris, puțin mai mare decât omologul său din vestul Parisului, Bois de Boulogne (8.46 km2), mai apropiat de Arcul de Triumf. De la acesta se ajunge în acea răcoroasă pădure, în plimbare plăcută de 1,5 km, făcută și de noi, prin lunga stradă-parc Jardins de l’Avenue Foch. De fapt, Bois de Vincennes reprezintă aproape 10% din suprafața totală a municipiului Paris. Pe noi ne interesa acolo mai ales Château de Vincennes, o fostă fortăreață și reședință regală. „Castelul a fost construit în mare parte între 1361 și 1369. Este cunoscut în special pentru donjonul său, un turn central fortificat, cel mai înalt din Europa, construit în secolul al XIV-lea, și pentru capela Sainte-Chapelle de Vincennes, începută în 1379, dar finalizată abia în 1552, care este un exemplu excepțional de arhitectură gotică flamboyantă”. În aceeași zi am văzut Place de Vosges, cea mai veche piață din Paris, inaugurată în 1612 ca Place Royale, devenită apoi Place de la Nation și Place de la Bastille. Unde nu mai este nicio urmă a celebrei închisori, dar care are acum în centru frumoasa Colonne de Juillet și frumosul său Génie de la Liberté, care pot fi văzute de la mare distanță. În aceeași zi ne-am învârtit fără shopping prin furnicarul uman din celebrul supermagazin Galeries Lafayette. Finalul acelei penultime zile a fost dedicat unui obiectiv amânat intenționat spre finalul vacanței (penultima zi, a 8-a) Tour Eiffel – 324 metri. „El atrage anual 5,5 milioane vizitatori. La 28 septembrie 2017, a fost înregistrat vizitatorul cu numărul 300 de milioane”. Doream să admirăm într-o seară de pe ultima lui terasă, aflată la 276 m, superbul peisaj urban, aureolat de calda lumină a amurgului şi de miile de „sori ai nopţii” marelui oraş. Ne-am documentat mai apoi referitor la legenda care circulă mult în România că în construcția Turnului au fost folosite uriașe bare metalice fabricate la Reșița. Chiar şi pe site-ul oficial al Turnului Eiffel, www.toureiffel.fr, sunt referiri clare la materialul din care este construit şi la cei care au contribuit la ridicarea lui. Absolut nicio referire la Reșița. Cercetătorul Dan Perianu, autorul cărţii „Istoria uzinei Reşiţa”, este unul din oamenii care a combătut de fiecare dată când a avut ocazia originea reşiţeană a turnului. Perianu, care a cercetat documentele din arhiva uzinei, spune clar că nu există nicio legătură între celebrul monument şi oraşul de pe Bârzava. Doar un pod din Ungaria și multe din Ardeal sunt făcute cu bare metalice „made in Resitza”. „Coada” pentru urcarea în Turn era lungă și la ora dorită de noi, în prag de seară. Sau poate tocmai de aceea! Acum, internetul ne spune: „Turnul Eiffel are șapte lifturi hidraulice, dintre care trei duc vizitatorii de la sol la etajul al doilea, pe pilonii de nord, vest și est. Pentru a ajunge la summit (cel mai înalt punct), vizitatorii trebuie să schimbe la etajul al doilea, unde alte două lifturi îi transportă spre vârf. Un lift pe pilonul de sud este utilizat exclusiv de personalul turnului. Iar altul, tot pe pilonul de sud, este destinat exclusiv clienților restaurantului Le Jules Verne”. La vizita mea din 1973, din motive financiare și ca antrenament pentru ascensiunea ce urma s-o fac pe Mont Blanc, nu putusem folosi liftul. Dorisem să urc pe scări în fugă până la etajul doi. Dar n-am prea reușit din cauza înghesuielii, unii coborau, alții urcau și nu prea puteam face depășiri. Așa că mă oprisem la etajul întâi. Acum, ajunși în cel mai înalt punct destinat turiștilor, am dat roată pe acea terasă să avem vedere circulară, să recunoaștem cele văzute în zilele anterioare. Să facem fotografii la lumina zilei și apoi „de noapte”. E greu de exprimat senzația trăită de noi, care nu zburaserăm niciodată cu parapanta, iar Marlene, abia acum, la venirea la Paris zburase prima dată cu avionul.
Nu e cazul să scriem despre toate „obiectivele” pe care le-am văzut, dintre care pe unele doar „în fugă”, dar vi le înșirăm pe unele: Palais Elysée (Palatul Prezidențial), Jardin du Luxembourg, Jardin Tuileries, Jardin du Palais Royale, Palais de Chaillot și Place Trocadero, Hôtel de Ville (Primăria), Place de Chatelet, Opera Garnier, Biserica Rusă, Place de Vosges, Place de la Victoire, Porte Saint Denis, Les Halles. Piața tradițională centrală de produse proaspete a Parisului se numea Halles de Paris – folosite din secolul al XII-lea ca piață în aer liber, apoi acoperite. Erau mult iubite de parizieni, revoltați când au fost demolate în 1973 și înlocuite de un modern Centru Comercial. De la Gare de l’Est spre cartierul unde locuia amicul meu, am trecut în 1973 prin marginea șantierului care a produs atunci mari proteste ale parizienilor. Am mai vizitat unele gări, alte biserici, bulevarde, străzi, piețe, parcuri. Apropo de parcuri : în cele în care era permis accesul cu câini în lesă, am văzut pentru prima dată că însoțitorii, de obicei doamne în vârstă, aveau „în dotare” lopățici și pungi igienice.
În ultima zi a acestei fascinante vacanțe (ziua a 9-a) am urcat, pe lumină, nu seara, în Tour Montparnasse, un zgârie-nori cu 59 de etaje și care are „doar” 209 metri, finalizat în 1973. „A fost cel mai înalt zgârie-nori din Franța până în 2011, când a fost depășit de Tour First de 231 de metri și, apoi, în de The Link de 242m ( finalizat în 2025) din cartierul de afaceri La Défense din vestul Parisului”. Sus de tot pe acest uriaș bloc cilindric se află The 360 Café, cel mai înalt bar panoramic din Europa, închis cu pereți de sticlă anti-vânt (și anti-suicid?). Admiram Marele Oraș din alt unghi, Turnul Eiffel, urcat în ziua anterioară, părea departe și mic. Acolo, pe acea terasă, „am botezat” și noi cu prăjituri și cafea finalul „ascensiunii pe această altă Anapurnă”, care a rămas și va rămâne un „luceafăr” pe cerul amintirilor noastre.
